Gratuitatea la STB pentru pensionari: Drept câștigat sau privilegiu care trebuie regândit?

 

În ultimele zile a reapărut în spațiul public o discuție sensibilă, dar inevitabilă: ar trebui sau nu pensionarii cu pensii mai mari de 3.000 de lei să mai beneficieze de transport gratuit cu STB? Propunerea a stârnit reacții puternice, pentru că atinge un subiect unde se întâlnesc emoția, realitatea economică și ideea de echitate socială.

Pentru mulți, gratuitatea transportului public pentru pensionari este percepută ca un drept firesc, câștigat după o viață de muncă. Pentru alții, însă, ea a devenit un privilegiu acordat uniform, fără a ține cont de diferențele reale dintre venituri.

Un sistem „gratuit”, dar plătit de toți

Transportul public nu este gratuit în sensul real al cuvântului. El este subvenționat masiv din bugetul local, adică din taxele și impozitele plătite de toți: angajați, tineri, familii, antreprenori. STB funcționează într-un echilibru fragil, cu pierderi cronice, infrastructură veche și costuri în creștere.

În acest context, apare întrebarea incomodă:
este corect ca un pensionar cu o pensie de 4.000–5.000 de lei să circule gratuit, în timp ce un angajat cu salariul minim plătește abonament?

Nu este o întrebare despre respectul față de vârstnici, ci despre justiția distribuirii resurselor publice.

Pensionarii nu sunt toți la fel

Una dintre marile probleme ale politicilor sociale din România este că tratează grupuri întregi ca fiind omogene. În realitate, diferențele dintre pensionari sunt uriașe:
– unii trăiesc cu 1.200–1.500 de lei pe lună,
– alții au pensii speciale sau contributive care depășesc cu mult salariul mediu.

A pune semnul egal între aceste situații este, paradoxal, o formă de nedreptate socială. Ajutorul ar trebui să meargă către cei care chiar au nevoie de el, nu să fie acordat automat tuturor, doar pe criteriul vârstei.

Argumentele contra: frica de precedent

Pe de altă parte, criticii propunerii spun că aceasta deschide o cutie a Pandorei. Azi pensionarii cu pensii peste 3.000 de lei, mâine poate alții. Mai există și teama că vârstnicii vor fi stigmatizați, transformați în ținta unor tăieri bugetare făcute fără suficientă empatie.

În plus, pentru unii pensionari, transportul public nu este un moft, ci o necesitate: drumuri la medic, la piață, la copii sau nepoți. Chiar și o cheltuială aparent mică poate fi resimțită ca o pierdere a unui drept simbolic.

Întrebarea reală nu este „plătesc sau nu?”, ci „cine și cât?”

Poate că dezbaterea ar trebui mutată din zona emoțională într-una pragmatică. Nu „tăiem” sau „nu tăiem”, ci regândim.
Există soluții de mijloc:
– abonamente reduse, nu gratuite,
– praguri de venit ajustabile,
– facilități păstrate pentru cei cu venituri mici și medii.

Un oraș modern nu se definește doar prin compasiune, ci și prin responsabilitate financiară.

Un test de maturitate socială

Discuția despre gratuitatea STB pentru pensionarii cu pensii mari nu este, de fapt, despre bilete. Este despre cum înțelegem solidaritatea, despre dacă suntem capabili să acceptăm că ajutorul social trebuie direcționat, nu distribuit orbește.

Poate că adevărata întrebare este aceasta:
vrem un sistem care pare „uman”, dar e ineficient, sau unul care e mai dureros la suprafață, dar mai corect în profunzime?

Răspunsul nu este simplu. Dar tocmai de aceea merită discutat, nu îngropat sub sloganuri și reacții de moment