Au trecut mulți ani de când Cătălin Hîldan s-a oprit din alergat. Pentru unii, numele lui mai apare doar pe un stadion, pe o placă memorială sau într-o scandare auzită rar. Pentru alții, mai ales cei tineri, e doar o legendă spusă de tați, de bunici sau de suporteri care privesc prezentul cu nostalgia unui trecut mai curat. Și totuși, Hîldan nu e doar o amintire. E o rană care n-a apucat să se închidă.
Cătălin Hîldan nu a fost genul de fotbalist care să iasă în evidență prin sclipiri tehnice sau goluri spectaculoase. Nu era un star în sensul modern al cuvântului. Era, în schimb, ceva mult mai rar: un lider autentic. Un jucător care vorbea puțin și muncea mult. Un om care își purta echipa pe umeri fără să ceară aplauze.
La Dinamo, Hîldan a fost mai mult decât un mijlocaș defensiv. A fost liantul dintre vestiar și tribună. Genul de fotbalist în care suporterii se regăseau pentru că părea „de-al lor”. Nu părea desprins dintr-o lume inaccesibilă. Părea un om normal, cu o responsabilitate uriașă: aceea de a nu ceda niciodată.
Moartea sa, pe 5 octombrie 2000, în timpul unui meci amical, a fost un șoc care a depășit granițele clubului Dinamo. Fotbalul românesc, oricum fragil, a primit atunci o lovitură brutală. Avea doar 24 de ani. O vârstă la care, pentru majoritatea fotbaliștilor, cariera abia începe să capete contur. Pentru Hîldan, totul s-a oprit pe gazon, sub privirile neputincioase ale colegilor.
Ce face ca povestea lui să fie și mai dureroasă este tocmai simplitatea ei. Nu există scandal, nu există excese, nu există controverse. Există doar un om care a murit făcând ceea ce iubea. Și, poate, un sistem care nu a fost pregătit să-l protejeze.
Astăzi, când fotbalul e dominat de cifre, transferuri, contracte și imagine, Cătălin Hîldan pare din altă epocă. O epocă în care căpitanul nu era ales pentru marketing, ci pentru caracter. În care respectul nu se negocia și tricoul chiar cântărea greu.
Poate că nu toată lumea își mai amintește de el. Poate că numele lui nu mai spune mare lucru celor care au crescut cu highlights pe YouTube și scoruri live. Dar tocmai de aceea merită scris despre Hîldan. Pentru că unele povești nu trebuie lăsate să se piardă. Nu pentru nostalgie ieftină, ci pentru memorie.
Cătălin Hîldan nu a apucat să devină o legendă prin trofee sau recorduri. A devenit o legendă prin absență. Prin golul pe care l-a lăsat în urma lui. Prin tăcerea care s-a așternut atunci când un stadion întreg a înțeles că fotbalul, uneori, e neputincios în fața vieții.
Și poate că, din când în când, ar trebui să ne amintim de el. Nu ca de un simbol al tragediei, ci ca de un exemplu de loialitate, decență și curaj. Pentru că fotbalul are nevoie de eroi. Iar unii dintre ei nu apucă să îmbătrânească
Comentarii
Trimiteți un comentariu