Există seriale care te prind cu suspans, cu efecte speciale sau cu povești despre lumi fantastice. Și-apoi există La bloc — serialul care te prinde pentru că, fără să-ți dai seama, te vezi pe tine. Cu papucii lăsați la ușă, cu vecinul care dă cu bormașina la 7 dimineața, cu mirosul de sarmale care vine de la etajul 2 și cu certurile care pornesc de la… nimic.
La bloc nu e doar o comedie. E o frescă sinceră, pe alocuri exagerată dar extrem de familiară, a vieții de cartier într-un apartament de beton, în care pereții au urechi și liftul are personalitate. Personajele? Un mix perfect de stereotipuri și realități: Nelu Curcă, eternul ghinionist cu replici pe care încă le cităm, Costel și soacra lui – relație mai tensionată ca o coardă de vioară, și Despina, regina dramelor și a bârfei de scara B.
Ce avea farmec la La bloc? Faptul că nu încerca să fie altceva decât era. Nu se ascundea după filtre glossy, nu cosmetiza viața. Ba chiar o lua, așa cum era ea – cu glumele de autobază, cu dramoletele cotidiene și cu micul absurd care însoțește traiul în comun.
A fost un serial despre România reală. Despre noi. Despre cum râdem și când ne e greu, despre cum orice ceartă se uită la o cafea băută pe colțul blocului, despre cum oricât te-ar enerva vecinul, tot îl chemi la o țuică de Crăciun.
Și dacă azi, când îl revezi, ți se pare depășit sau prea simplu – amintește-ți că poate tocmai în simplitatea aia stă secretul longevității lui. La bloc nu a fost doar o emisiune. A fost (și este) un capitol din cultura noastră pop, cu umor local, accent autentic și un bloc care, în fond, seamănă cu al tău
Comentarii
Trimiteți un comentariu