Există legume care vin și pleacă fără să lase urme. Vinetele nu sunt printre ele. Își fac intrarea în bucătărie cu o eleganță întunecată, purtând culoarea nopții târzii și gustul pământului ars de soare. Le recunoști dintr-o privire: lucioase, aproape hipnotice, vinetele au acel ceva care te face să le iei în mână, chiar dacă nu știi încă ce vei găti cu ele.
În grădina bunicilor, vinetele aveau mereu un rând al lor. Nu creșteau repede, nici nu erau pretențioase. Își cereau doar timpul – timp să înflorească, să se coacă, să absoarbă toată căldura verii în carnea lor moale, albicioasă. Iar când venea vremea culesului, bunica le alegea cu grijă: nici prea mari, nici prea moi, cu coaja netedă și coada verde, semn că sunt proaspete.
De la clasicul "salată de vinete" cu ceapă, până la sofisticatul parmigiana di melanzane sau vinetele coapte cu tahini în stil oriental, această legumă a traversat granițe și a trecut proba timpului. Fiecare cultură i-a găsit o voce. În România, e vocea amintirilor de vară, a focului făcut în curte pentru coacerea lor lentă, a mirosului care umplea aerul și promisiunii unei mese simple, dar perfecte.
Dar vinetele sunt mai mult decât un ingredient. Sunt o lecție. Despre răbdare, despre simplitate și despre contrast. Când le tai, ele sunt amare și crude, parcă respingătoare. Dar dă-le timp, puțină sare, puțină căldură, și se transformă. Devin moi, cremoase, aproape dulci. Așa e și cu unele lucruri în viață – nu toate sunt bune la început, dar cu grijă și timp, pot deveni esențiale.
Astăzi, când le găsesc în piață, le privesc ca pe niște comori de sezon. Le iau acasă fără plan, știind că oricum aș alege să le gătesc, nu voi da greș. Le coc, le pun în borcane pentru iarnă, le fac pastă cu usturoi, ori le transform în curry picant, după pofta zilei.
Și, de fiecare dată, simt că gust dintr-un trecut cald, dintr-o tradiție tăcută, dar vie – aceea în care mâncarea nu era doar despre sațietate, ci despre grijă, despre bucurie, despre timp petrecut împreună
Comentarii
Trimiteți un comentariu