Octombrie nu vine – el se așază. Ca o pătură groasă pe umerii timpului, ca un susur de frunze în pașii care se aud din ce în ce mai rar. Este luna care nu strigă, ci șoptește. Nu explodează, ci arde mocnit, în culori care par desprinse din vis și miros de lemn umed, de mere coapte, de fum care dansează prin hornuri vechi.
Octombrie este pragul tăcerii, dar și al introspecției. Dacă septembrie ne-a furat vara, încă păstrând pe buze gustul dulceag al amintirii, octombrie învață să accepte. Nu mai e luptă, ci abandon. Frunzele nu mai rezistă – cad cu o demnitate tăcută, iar copacii devin sculpturi vii în lumina oblică a serilor reci.
Aceasta este luna când timpul nu mai fuge, ci pare că stă pe loc. E o perioadă în care oamenii vorbesc mai încet, beau ceaiuri mai fierbinți și citesc rânduri care dor frumos. E luna când orașele devin mai tăcute, iar satele mai adânci. Când ferestrele devin ochi calzi spre lumi interioare, iar mirosul de ploaie se amestecă cu cel de plăcintă și nostalgie.
În octombrie, nimic nu mai e urgent. Este timpul melancoliei care nu frânge, ci vindecă. Al plimbărilor fără scop, al pădurilor care ard în tăcere, al apusurilor care par pictate cu vin și bronz. Este luna în care ne întoarcem puțin spre noi, cu un zâmbet blând și cu o ușoară înțelepciune acumulată din toate verile pe care le-am trăit și pierdut.
Octombrie nu este despre sfârșit, ci despre transformare. Despre acel moment în care natura moare frumos, în culori care n-au fost niciodată atât de vii. Este o lecție a renunțării elegante, o poezie scrisă în limbajul umbrelor lungi și al dimineților cu răcoare în piept.
În fiecare an, octombrie ne învață că nu e nevoie să strălucim ca soarele pentru a fi vii – uneori, e de-ajuns să ardem mocnit, ca o lumânare care încă mai luminează în întunericul tot mai lung
Comentarii
Trimiteți un comentariu