Umbre de prietenie

 

Pe vremuri ne plimbam pe munte,
Cu rucsac, glume și speranțe multe.
Făceam grătar sub cer deschis,
Râdeam cu foc, nimic promis.

Vorbeam de toate și de nimic,
Pescuind tăcuți pe-un mal pustnic.
Timpul trecea, dar parcă zburam,
Eram ca frații, așa ne știam.

Dar anii vin cu vânt schimbat,
Și-n tăcere, tu te-ai retras.
N-ai spus nimic, doar ai tăcut,
Prieteniile, le-ai pierdut.

Ai apărut tot mai puțin,
Scuze, motive... același film.
Apoi iubita – și de atunci,
Ești doar un nume printre mulți.

N-ai mai ieșit, n-ai întrebat,
Nici “Ce mai faci?”, nici “Cum ai stat?”.
Telefonul tău e mut,
Și-n calendar, tu nu mai sunt.

Mă-ntreb adesea: “Oare a fost
Prieteni sau doar un adăpost?
Un om ce-a stat cât i-a fost bine,
Apoi a rupt tot ce-l ținea de mine?”

Poate-ai crescut, poate-i normal,
Dar doare felul... e brutal.
Căci nu cer mult, doar un cuvânt,
Un semn că n-a fost totul vânt.

Dar știu acum, și mi-e de-ajuns,
Unii-s cu tine doar pe-un drum scurt.
Când drumul urcă sau coboară,
Adevărații rămân... ceilalți zboară