Pe vremuri ne plimbam pe munte,
Cu rucsac, glume și speranțe multe.
Făceam grătar sub cer deschis,
Râdeam cu foc, nimic promis.
Vorbeam de toate și de nimic,
Pescuind tăcuți pe-un mal pustnic.
Timpul trecea, dar parcă zburam,
Eram ca frații, așa ne știam.
Dar anii vin cu vânt schimbat,
Și-n tăcere, tu te-ai retras.
N-ai spus nimic, doar ai tăcut,
Prieteniile, le-ai pierdut.
Ai apărut tot mai puțin,
Scuze, motive... același film.
Apoi iubita – și de atunci,
Ești doar un nume printre mulți.
N-ai mai ieșit, n-ai întrebat,
Nici “Ce mai faci?”, nici “Cum ai stat?”.
Telefonul tău e mut,
Și-n calendar, tu nu mai sunt.
Mă-ntreb adesea: “Oare a fost
Prieteni sau doar un adăpost?
Un om ce-a stat cât i-a fost bine,
Apoi a rupt tot ce-l ținea de mine?”
Poate-ai crescut, poate-i normal,
Dar doare felul... e brutal.
Căci nu cer mult, doar un cuvânt,
Un semn că n-a fost totul vânt.
Dar știu acum, și mi-e de-ajuns,
Unii-s cu tine doar pe-un drum scurt.
Când drumul urcă sau coboară,
Adevărații rămân... ceilalți zboară
Comentarii
Trimiteți un comentariu