Pe vremuri, aveam o inimă întreagă. O purtam ca pe o lampă aprinsă, luminând drumurile altora, chiar și când ale mele erau înnămolite. Le spuneam tuturor: „Ai loc în mine, rămâi.” Și rămâneau. Dar nu pentru a construi – ci pentru a săpa.
Am învățat prea târziu că unele zâmbete sunt cuțite bine ascunse. Cuvintele lor – calde ca o pătură iarna – se dovedeau a fi doar promisiuni învelite în minciuni moi. Și cel mai dureros nu a fost să fiu trădat… ci să realizez că m-am înșelat în privința lor, din toată ființa mea.
Așa am ajuns să-mi țin sufletul în buzunarul de la piept, cusut cu fire de neîncredere. Nu mai întind mâna. Nu mai ofer cheia inimii. Pentru că oamenii vin cu zâmbete, dar pleacă lăsând goluri care dor în tăceri.
Am fost învățat că încrederea e un pod de sticlă – transparent, frumos, dar sfărâmicios. Odată crăpat, nici timpul nu-l mai lipește cum era. Rămâne acolo, sub pașii tăi: o șoaptă de teamă la fiecare pas, o ezitare înainte să mai crezi.
Și cel mai crud adevăr? Când nu mai ai încredere în nimeni, nu mai suferi. Dar nici nu mai trăiești cu adevărat.
Doar exiști. Ca o umbră într-o oglindă spartă, uitând cum e să fii întreg
Comentarii
Trimiteți un comentariu