Maria își amintea zilele din copilărie ca pe niște umbre care se estompează treptat, lăsând în urmă doar o tristețe adâncă. La început, viața ei fusese ca o carte cu pagini pline de culori vii, dar totul s-a schimbat atunci când tatăl ei a început să-și piardă bătăile de inimă în fața unui pahar de alcool.
În fiecare seară, lumina palidă a becului din colțul camerei părea să apese pe sufletul mamei sale, care încerca cu disperare să țină familia unită. Maria era un copil tăcut, dar visător, în timp ce fratele ei mai mic, Alex, își petrecea timpul ascunzându-se sub masa din bucătărie, sperând că nu va fi observat de privirea rece a tatălui.
Timpul a trecut, iar tot ce au avut de înfruntat a fost tăcerea și indiferența celor din jur. Vecinii au încercat uneori să ajute, dar familia lor devenise o fereastră din care nimeni nu îndrăznea să privească prea mult. Oamenii nu voiau să creadă că o familie așezată ca a lor putea ascunde un abis atât de adânc.
Când tatăl a plecat, lăsând în urmă o casă pustie și un suflet pierdut, Maria nu știa dacă să simtă ușurare sau durere. Poate că plecarea lui era singura cale prin care putea să-și vindece rănile. Dar, la fel ca în toate poveștile triste, timpul nu aduce decât amintiri care se topesc.
Tatăl lor nu mai era, dar umbrele trecutului rămăseseră. Iar Maria, deși știa că viața merge înainte, simțea cum fiecare zi o trage mai aproape de o singură întrebare: „Cum ar fi fost dacă totul ar fi fost altfel?
Comentarii
Trimiteți un comentariu