Luca era genul de băiat care nu spunea niciodată „nu” când venea vorba de prieteni. Mereu cu zâmbetul pe buze, gata să sară în ajutor oricui avea nevoie. La 16 ani, lumea lui era simplă: școală, fotbal, și prietenii lui — Andrei, Radu, Vlad și Matei. Erau inseparabili. Împărțeau totul, de la cornurile din pauză, la secrete și visuri pentru viitor.
Luca era sufletul grupului. Dacă cineva avea probleme acasă, el era acolo cu o vorbă bună sau un umăr de sprijin. Dacă cineva rămânea fără bani de suc, Luca plătea fără să aștepte vreodată ceva înapoi. De ziua lui, nu voia cadouri. Spunea doar: „Să fiți aici, atât contează.”
Într-o vară, Vlad s-a îndrăgostit de o fată din clasa paralelă. Era frumoasă, dar și complicată. Iar Vlad, fiind stângaci cu vorbele, a rugat pe cine altul decât pe Luca să-i scrie câteva mesaje „romantice”. Luca a acceptat. I-a scris. A făcut-o să râdă, să viseze, să se deschidă. Numai că, fără să vrea, fata s-a îndrăgostit de cel care scria — de Luca.
Când adevărul a ieșit la iveală, Vlad n-a spus nimănui ce s-a întâmplat cu adevărat. A spus doar că Luca „i-a furat iubita”. Într-o clipă, prietenii lui s-au întors împotriva lui. Nu l-au întrebat nimic. Nu l-au ascultat. Au crezut ce era mai rău.
— Nu mă așteptam la tine, a spus Andrei, privind în pământ.
— Ești un trădător, a zis Radu, fără să clipească.
— Te credeam altfel, a adăugat Matei.
Luca n-a zis nimic. Ar fi putut să le arate conversațiile, să le demonstreze că n-a făcut nimic rău. Dar n-a vrut să-i umilească. Încă îi considera prieteni, deși ei îl rupseseră în bucăți. În loc să se apere, a plecat.
A urmat o perioadă grea. Holurile școlii deveniseră reci, băncile tăcute. Râsetele din pauze nu mai aveau ecou în inima lui. Cei pe care i-a apărat, i-a ajutat, i-a iertat — acum îl ocoleau ca pe un dușman.
A trecut timpul. Un an, doi. Luca s-a schimbat. Nu mai era băiatul care dădea tot și nu cerea nimic. A învățat că bunătatea nu înseamnă să te lași călcat în picioare. A învățat că nu toți cei care zâmbesc îți sunt prieteni.
Ani mai târziu, la o întâlnire de liceu, s-au revăzut. Toți erau acolo. Andrei s-a apropiat primul.
— Luca... n-am fost corecți cu tine. Am știut, dar... n-am vrut să ne uităm în oglindă. Era mai ușor să dăm vina pe tine.
Luca i-a privit pe rând. Nu mai era furie în ochii lui. Doar un soi de liniște.
— Nu vă port pică, a spus simplu. Dar nici nu mai sunt același.
Și-a luat haina și a plecat. Pentru că uneori, iertarea nu înseamnă întoarcerea. Înseamnă doar că ai învățat cine merită să meargă cu tine mai departe. Iar Luca a ales, în sfârșit, pe cine să nu mai aleagă
Comentarii
Trimiteți un comentariu