Se iubeau. N-ai fi zis, uitându-te la ei în ultima vreme — tăcerile erau mai lungi decât râsetele, iar îmbrățișările păreau formale, fără vlagă. Dar se iubeau. Doar că fiecare începea să simtă altfel ce înseamnă iubirea.
Luca voia mai mult. Nu mai era vorba doar despre atingeri sau nopți pasionale. Era despre libertate în intimitate, despre curiozitate, despre fantezii. Nu îndrăznea să le spună direct. Încerca aluzii, glume, mici încercări. Ea – Mara – zâmbea, îl săruta și schimba subiectul.
Într-o seară, în apartamentul lor mic, cu muzica pe fundal și luminile stinse, a rupt tăcerea.
— „Simt că mă ascund de tine, că nu pot fi eu cu totul.”
Ea a tresărit, dar l-a privit direct.
— „Adică ce înseamnă asta?”
— „Că îmi doresc... altfel. Mai intens. Să nu simt că trebuie să mă cenzurez în fața ta.”
Mara a tăcut. Mult. Apoi a spus, aproape șoptit:
— „Și eu mă simt uneori obligată să accept ce nu simt. Ca să nu te pierd.”
N-a fost ceartă. Doar liniște. Adevărul stătea între ei, greu și rece, dar eliberator. Poate că dragostea nu înseamnă mereu compatibilitate totală. Poate că iubirea adevărată începe cu sinceritatea, chiar dacă doare
Comentarii
Trimiteți un comentariu