La etajul șapte al unei clădiri de birouri din centrul Bucureștiului, într-un open-space cu pereți gri și aer condiționat care șuiera ca un tren întârziat, funcționa departamentul de vânzări al companiei Aleron Systems. La conducerea lui trona domnul Viorel Popa – un bărbat de vreo 50 de ani, cu păr pieptănat atent pe o parte, costum scump și privire rece ca o zi de noiembrie.
Domnul Popa era genul de șef care nu ridica niciodată vocea, dar care putea să te facă să-ți reanalizezi toată existența doar cu o ridicare de sprânceană. În jurul lui gravita un mic satelit personal – Cosmin Dascălu – lingăul de serviciu, un bărbat la 30 și ceva de ani, cu pantofi mereu prea lucioși, zâmbet fals permanent și o agendă plină de complimente pentru șef și sarcasm pentru restul colegilor.
În biroul alăturat, doi angajați se țineau de treabă, încercând să supraviețuiască zilelor care se simțeau din ce în ce mai lungi: Diana, o tipă isteață și meticuloasă, mereu cu o ceașcă de cafea în mâna stângă și Excel-ul deschis pe două monitoare, și Andrei, un coleg calculat, ironic și prea sincer pentru binele său.
Totul a început într-o dimineață de luni, când Viorel Popa a intrat în birou cu o mapă sub braț și un zâmbet vag pe buze. Cosmin a sărit instant de pe scaun, l-a întâmpinat de parcă venise președintele.
— Bună dimineața, domnu’ director! Miroase a eficiență azi, simt că o să fie o zi productivă!
Viorel a oftat scurt, fără să-l privească direct:
— Cosmin, adună echipa. Vreau să facem puțină curățenie prin departament. A venit momentul să ne dăm seama cine trage și cine doar mimează.
Diana și Andrei au fost chemați ultimii în sala de ședință. Pe când ceilalți erau întâmpinați cu strângeri de mână și glume ușoare, lor li s-a oferit doar un „luați loc” sec.
— Dragilor, a început Viorel, cu o voce de pastor într-o duminică mohorâtă, e timpul să evaluăm performanța. Compania are nevoie de oameni proactivi, implicați, care contribuie la cultura noastră de excelență.
Cosmin, evident, s-a băgat imediat:
— Și, din păcate, unii... nu dau nume, dar se știu ei, par mai ocupați cu cafelele și glumele decât cu targetul lunar. Nu putem merge înainte cu balast în barcă, nu?
Diana a ridicat sprânceana.
— Domnule director, ultimele trei luni mi-am depășit targetul cu 12%. Avem rapoartele. Iar Andrei e cel care a venit cu ideea pachetului de fidelizare care v-a adus acel contract mare cu nordicii. Vă amintiți?
Viorel a rămas tăcut, privind pe geam.
Cosmin, ca un câine care adulmecă sângele:
— Poate da, dar nu e vorba doar de rezultate. E vorba de atitudine. De imagine. Diana are un ton... pasiv-agresiv, iar Andrei... sinceritatea lui poate fi destabilizatoare.
Andrei a zâmbit scurt:
— Scuzați-mă, Cosmin, dar tu te-ai mai uitat vreodată în oglindă când folosești cuvântul „imagine”?
Tăcere.
Viorel s-a întors lent spre ei:
— În fine. Nu luăm decizii pripite. Dar vreau să știu, în următoarea săptămână, cât valorează fiecare dintre voi. Vreau inițiative, implicare, inovație. Cine nu iese în evidență, iese pe ușă.
Săptămâna ce a urmat a fost un teatru absurd. Cosmin dădea târcoale birourilor, notând în carnețelul lui gesturi, întârzieri de cinci minute, numărul de căni de cafea. Diana și Andrei au lucrat mai mult ca oricând, dar au fost trecuți cu vederea la ședințele de status, unde Cosmin monopoliza discuțiile cu idei furate și glume proaste.
Când în sfârșit s-a anunțat „evaluarea finală”, Viorel a intrat în sală cu același calm disprețuitor.
— Am luat o decizie. Diana, Andrei, vă vom muta pe proiecte externe, în colaborare cu o firmă parteneră. Practic, sunteți detașați pe termen nedeterminat.
Adică dați afară, dar pe hârtie sună mai bine.
— Asta e o glumă, nu? a întrebat Diana, în timp ce Andrei se ridica, fără un cuvânt.
— Nu, draga mea, e business, a spus Cosmin, în timp ce își potrivea cravata în reflexia unui monitor.
Două luni mai târziu, într-un mic start-up în Pipera, Diana și Andrei stăteau în fața unei table pline de planuri și idei. Fuseseră angajați împreună de un fost client al companiei Aleron, impresionat de ideile lor.
Viorel Popa rămăsese fără trei conturi mari. Cosmin fusese avansat șef de departament, dar nimeni nu-l mai respecta, iar clienții mari se evaporau ușor-ușor.
Într-o dimineață, pe LinkedIn, Viorel a dat peste o postare:
„Uneori, când ești împins pe ușă, îți amintești că ai aripi. Mulțumim, Aleron.”
Postarea avea două semnături: Diana & Andrei
Comentarii
Trimiteți un comentariu