O chema Clara. Și dincolo de zâmbetul ei care amuțea bărbații și încurca femeile, era o neliniște adâncă, o foame care nu se domolea niciodată. Îi plăcea atingerea, îi plăcea senzația de putere când vedea dorința în ochii lor. Nu căuta dragoste, nu voia stabilitate — voia doar să simtă că trăiește.
Avea un carnețel imaginar în care nota chipuri, mirosuri, nopți. Bărbații veneau și plecau ca niște anotimpuri. Uneori, nici nu-și amintea cum îi cheamă. Alteori, se prefăcea că le pasă. Dar diminețile erau mereu goale.
La început, i se părea că își trăiește libertatea. Că este femeia puternică, care nu se lasă legată. Dar într-o seară, în fața oglinzii, și-a văzut privirea: obosită, aproape străină. A înțeles că nu mai era Clara de altădată, ci o umbră a unei femei care fugea constant de ea însăși, încercând să se umple prin alții.
A doua zi, a închis telefonul. A șters mesajele. Și-a cumpărat o cafea și a mers singură în parc. A simțit liniștea și, pentru prima dată în ani, nu i-a fost frică de ea. Poate că vindecarea începea cu tăcerea
Comentarii
Trimiteți un comentariu