O chema Amira. Dar nimeni nu-i știa numele adevărat. Pe buzele bărbaților era doar „păpușa de foc”, femeia cu rochia roșie care încingea nopțile capitalei. Venea dintr-un orășel prăfuit, unde visele se nășteau din foame și se terminau în fața fabricii de textile. La 19 ani, și-a pus un rucsac în spate și a jurat că nu se va mai întoarce decât „pe tocuri de 12 cm și într-un Mercedes alb.”
Banii au venit repede. Faimă, și mai repede. Baruri exclusiviste, șampanie scumpă, vacanțe în Dubai și Milano. Avea genți de mii de euro și haine de designer, dar dormea singură în patul cu baldachin din apartamentul închiriat în Dorobanți. Își spunea că așa e mai bine – nicio legătură, niciun atașament. Doar control. Doar profit.
Bărbații o adorau. Se îmbrăcau pentru ea, o așteptau ore întregi în cluburi, îi trimiteau buchete de trandafiri roșii, câte 101 odată. Avea conturi false care îi umpleau feed-ul de Instagram cu laude și emoji-uri cu foc și inimi. Dar tot ce primea era tranzacțional: frumusețea ei contra bani și timp. Când zâmbea, o făcea mecanic. Și când râdea, o durea maxilarul, nu sufletul.
Anii au trecut, dar faima a rămas. Până într-o seară, când l-a văzut pe el – fostul coleg de liceu, cu care visa cândva să aibă o căsuță mică și un copil. Era cu soția lui și o fetiță de vreo patru ani, râdeau sincer într-o cofetărie. Ea i-a privit din mașina neagră cu șofer, iar imaginea i-a intrat în piele ca o lamă rece. Nu era invidie. Era... dor. De ceva ce nici nu apucase să trăiască vreodată.
În acea noapte n-a ieșit. A stat pe canapea, desculță, fără machiaj, cu părul prins neglijent. A deschis o poză veche din liceu și s-a întrebat când a renunțat la visul de a iubi. Apoi a scris într-un carnețel, ca în adolescență:
„Vreau un copil. Vreau o casă. Vreau pe cineva care să mă iubească fără să trebuiască să joc un rol.”
Dar lumea nu-i mai oferea șanse. Era „păpușa de foc”, cea de neatins, dar bună doar pentru o noapte. Un bărbat a râs în fața ei când i-a spus că își dorește o familie. Altul a întrebat dacă glumește. Unul i-a spus direct că „nu s-ar încurca niciodată cu o femeie ca ea”.
Timpul a trecut și fanii s-au risipit. Frumusețea s-a estompat, ca un machiaj uitat pe față după o noapte lungă. Telefonul nu mai suna. Contul de Instagram rămăsese neschimbat. Iar ea... ea se uita dimineața în oglindă și își spunea că a trăit cea mai mare iluzie: că dacă îi vei avea pe toți, nu vei mai simți lipsa nimănui.
Într-o zi de toamnă, și-a pus o eșarfă simplă și a ieșit la plimbare. Nimeni n-a recunoscut-o. Nimeni nu s-a uitat la ea. Și pentru prima oară, a simțit ce înseamnă singurătatea: nu lipsa oamenilor, ci lipsa unui loc în care să fii dorită... pentru cine ești cu adevărat
Comentarii
Trimiteți un comentariu