Într-o cafenea mică, ascunsă între străzile vechi ale orașului, Ana și Vlad obișnuiau să-și înceapă diminețile. Acolo s-au cunoscut, acolo au râs prima oară împreună și tot acolo, într-o zi de toamnă, totul s-a sfârșit.
Era o dimineață rece, iar ploaia măruntă desena linii grăbite pe geam. Ana stătea la masa lor obișnuită, înfășurată într-un fular gri. Vlad a întârziat. Când în sfârșit a intrat, nu a spus nimic. Nici ea.
Tăcerea s-a așezat între ei, grea și apăsătoare, ca o a treia persoană.
— Ai avut o zi grea ieri? a întrebat ea, fără să-l privească.
— Ca de obicei, a răspuns el scurt.
Ana a strâns buzele. Nu pentru că răspunsul era rece, ci pentru că o durea că nu încerca măcar să o vadă. Erau acolo, amândoi, dar parcă la kilometri distanță.
— Vlad, de ce nu mai vorbești cu mine?
— Pentru că tu tot timpul interpretezi greșit ce spun. Mai bine tac.
Orgoliile, invizibile, s-au ridicat între ei ca niște ziduri. Fiecare convins că are dreptate. Niciunul dispus să cedeze.
— Poate că e mai bine să nu mai venim aici, a zis ea, cu voce joasă.
— Poate că e mai bine să nu mai încercăm deloc.
Cuvintele au căzut între ei ca o lovitură. Nici unul nu le-a retras.
Au plecat fără să-și ia rămas-bun. Ana a privit înapoi, sperând că el se va întoarce. Vlad a pășit mai departe, sperând că ea îl va striga. Niciunul nu a făcut primul pas.
Timpul a trecut. Cafeneaua a rămas acolo, martoră tăcută a unei iubiri destrămate nu din lipsă de sentimente, ci din prea mult orgoliu. Ana încă mai trecea, uneori, pe lângă, întrebându-se „dacă...”. Vlad, în colțul opus al orașului, încă păstra ceștile acelea două în dulap. Neatinse. Curate. Ca și cum așteptau ceva.
Sau pe cineva.
Dar nimeni nu a mai venit
Comentarii
Trimiteți un comentariu