Se cunoscuseră într-o seară de vară, la o petrecere aglomerată, unde muzica era prea tare ca să audă ce gândesc și lumina prea slabă ca să vadă ce simt. El râsese la o glumă pe care ea nici măcar nu o spusese. Ea i-a oferit o brichetă, deși nu fuma. De acolo, lucrurile au mers de la sine. Nu a fost dragoste. Nu a fost nimic dramatic. Doar... potrivire.
Au început să se vadă uneori. Fără promisiuni, fără planuri, fără întrebări complicate. Ea îi scria: „Ești prin oraș?” și el răspundea „Vin”. Sau invers. Uneori era după miezul nopții, alteori într-o după-amiază leneșă de duminică. Făceau sex și, câteodată, mai stăteau întinși pe podea, vorbind despre lucruri care nu le aparțineau. Muzică, filme, vise pe care nu le urmăreau cu adevărat.
Nu le păsa ce face celălalt între întâlniri. Așa stabiliseră, fără să spună direct: să fie simplu. Fără gelozii, fără etichete. Prieteni, da. Cu beneficii, da. Dar nimic mai mult.
Totuși, uneori, în momentele de liniște dintre două săruturi, el se întreba dacă și ea simțea același gol când pleca. Și ea, când îl privea dormind câteva minute înainte să fugă spre altceva, se întreba dacă ar trebui să se oprească. Dar nu o făcea. Nici el.
Aveau o formă ciudată de intimitate – una fără viitor, dar cu mult prezent. Se cunoșteau suficient cât să nu se rănească, dar nu destul încât să se implice. Erau, paradoxal, aproape și departe în același timp.
Până într-o zi, când ea nu a mai trimis niciun mesaj. Și el nu a întrebat de ce. A înțeles. Poate găsise pe altcineva. Poate doar se săturase. Sau poate începuse să vrea mai mult.
După o lună, ea i-a scris: „Mai ești prin oraș?”
Și el a răspuns, după un minut lung: „Sunt.”
S-au întâlnit. La fel ca înainte. Dar ceva era diferit. Fără cuvinte mari, fără promisiuni nici de data asta.
Doar doi oameni care s-au regăsit, în același spațiu nesigur dintre prietenie și iubire, știind că, oricât de simplu pare, unele lucruri dor tocmai pentru că nu le putem numi
Comentarii
Trimiteți un comentariu